Archive for mai 2012
Tu ști încotro te îndrepți?
Posted on: 28 mai 2012
Hmm, unde mă văd eu peste 5 ani, probabil soție, de ce nu mamă și bineînțeles având o slujbă stabilă, dacă nu în jurnalism măcar în unele din posturi adiacente. Soție pentru că toate lucrurile se rezolvă mult mai ușor în doi, mamă pentru că eu altfel nu m-aș simți împlinită, experientă în câmpul muncii pentru că pentru asta mă pregătesc, pentru asta încă de la vârsta de 6 ani învăț și stau prin școli pe banii părinților ca la un moment dat să mă pot descurca și singură.
Acum îmi dau seamă că anii au trecut și că opțiunile mele s-au schimbat și ele odată cu trecerea timpul, când eram doar o copilă visam să ajung stewardesă sau profesoară, acum nu știu sigur dacă drumul pe care l-am ales este cel mai potrivit, sper să îmi dau seama când mă voi lovi de realitatea cruntă.
Îmi doresc foarte mult să călătoresc (încă de micuță aveam pasiunea această, de asta îmi doream să ajung și stewardesă) să descopăr locuri noi, oameni din culturi diferite, să interacționez cu ei să le aflu poveștile.
Voi când ați stat ultima dată să vă gândiții dacă știți încotro mergeți, dacă dorințele pe care le aveați când erați mici au rămas aceleași, dacă locul de muncă pe care îl aveți vă aduce numai benefici și multumiri atât pe plan personal cât și pe cel profesional.
Oare când să fi fost ultima dată?
(SUPLIMENT, 12.00) INTERVIU- JURNALIST- VASILE ARHIRE/ “Să fii jurnalist în România înseamnă un act de curaj”
(CUZANET, Iasi, 13 decembrie) Vasile Arhire consideră jurnalismul sportiv o stare de spirit. Chiar și dupa 35 de ani de presă, sportul ramâne domeniul pe care nu l-ar abandona niciodată. Iubește plaiurile moldovenești ceea ce l-a îndreptat spre filmul documentar, în care a arătat frumusețile naturii și oamenii adevărați. Primul său interviu l-a realizat la 16 ani cu mama Nadiei Comăneci, după ce marea gimnastă a cucerit patru medalii de aur la Campionatele europene. în prezent este director la TVR Iași.
- Ați terminat o facultate în domeniul tehnic și ați ales presa. De ce?
VASILE ARHIRE: Pasiunea pentru presă a fost de pe băncile liceului. În vremea când eu terminam liceul, cine nu era inginer nu înseamna nimic pentru societate. Era un avânt al facultăților tehnice, al formării de specialiști în domeniul tehnic. Mama nu a fost de acord să urmez Facultatea de Drept, Jurnalistica era doar la București în cadrul Academiei de Studii Social- Politice și atunci am optat pentru Construcții. Dar pasiunea nu m-a lasat atunci nu am abandonat și am ajuns jurnalist.
- Ați debutat în 1975, în ziarul local. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră acel moment?
VASILE ARHIRE: A fost o șansă pentru că eu am facut sport de performanță : baschet. Îmi doream să continui dar nu am mai putut din motive medicale și atunci am abordat domeniul presei. Vroiam să fiu ziarist sportiv și mi-am menținut dorința de a fi un jurnalist sportiv, fiind un domeniu extraordinar de frumos. Un domeniu pur în care se cere fairplay, în care nu poate influiența decât mintea și corpul tău o anumită direcție, o anumită decizie.
- Cum descrieți perioada când ati lucrat la “ Opinia Studențească”, acum ”Opinia Veche”?
VASILE ARHIR Eu colaboram deja la ziarul local “Flacară Iașului” . Aflasem de “Opinia Studentească”, eram și la Radio Iași, colaborator, aveam emisiunea mea de sport, dar ziarul studențesc este cu totul altceva, e o lume mai frumoasă. Am avut sansa să întălnesc o generație înaintea mea, pe Daniel Condurache și pe Andi Lăzescu. Erau redactori șefi adjuncți. Am fost numit în locul lui Daniel Condurache, la zona de actualități redactor șef adjunct și Daniel m-a recomandat și pentru poziția de corespondent pentru “Viața studentească”, care era revista studenților din toată România, cu sediul la București.
- Ați avut un model din presa la începutul carierei dvs?
VASILE ARHIRE: Am avut mai multe modele. Primul model a fost scriitorul Grigore Ilisei. Apoi am avut oameni care și-au pus amprenta asupra carierei mele, pe drumul devenirii, prin comportament și aici l-aș include pe Daniel Condurache, Constantin Paladuță care lucra la ziarul local, ziarist de mare valoare și Cristian Țopescu.
“Nu vreau să fiu neapărat un administrator, aceasta e esența
- Cum ați reușit ca jurnalist să îmbinați meseria de jurnalist cu filmul?
VASILE ARHIRE: La un moment dat în cariera mea, am avut aceasta tentație, plăcându-mi natura și Pământul. Mi-a placut să fiu cu picioarele pe pământ. Am facut un proiect intitulat “Descriptio Moldavie” în 1999, pe care l-am prezentat la canalul Tvr 2. Acest proiect a fost agreat, am stat 4 ani în acest proiect. M-a captivat foarte mult și am renunțat o perioada la sport, nu am mai acordat prea mult timp sportului și m-am ocupat de documentarele de călătorie.
6. Ați obținut mai multe premii cu documentarul “Diamantele Coroanei”. Prin ce atrage el atenția ?
VASILE ARHIRE: Titlul înseamnă mănăstirile din Bucovina, pe care eu le-am asemanat cu diamantele unei coroane, așezate pe coroana care este tot ținutul Bucovinei. Filmul prezintă nestematele arhitecturii și picturii medievale românești de la Sucevița, Moldovița, Putna, Voroneț și Humor. Sunt locuri extraordinar de frumoase, minunate. Am ținut foarte mult la filmul acesta pentru că e ceva din sufletul românului.
7 Ce reprezintă funcția de director la Tvr Iași? Care sunt atribuțiile?
VASILE ARHIRE: Eu mă văd acolo ca un coleg mai mare, cu o experiență mai bogată și care încearcă să construiască pentru telespectatori, împreună cu ceilalți, o stare de satisfacție Nu vreau să fiu neapărat un administrator, aceasta e esența. Eu din acest motiv mi-am continuat activitatea în timpul liber, merg la filmări fără să neglijez activitatea administrativă dar vreau să rămân un realizator de film și un realizator de emisiuni de televiziune, făcând acest lucru în afara orelor care trebuie să le consacru activității de administrator.
“Poți să faci performanță și din teritoriu, nu neapărat din București”
8. Ați debutat și prograsat în Moldova, nu a existat tentația să plecați? De ce nu ați făcut-o?
VASILE ARHIRE: Iubesc foarte mult Moldova, am avut în 1991 oferte la televiziune la radio laț, comentam meciuri la Radio România și am fost invitat să continui cariera acolo. Mi-am dorit să rămân aici considerând că poți să și de aici să faci performanța, din teritoriu, nu neapărat din București. Lucru pe care cred că l-am confirmat, au fost colegi care au plecat acolo, dar parcă de aici viața este mai frumoasă.
9. Aveți doi copii, unul dintre ei este reporter sportiv la București. Ați avut vreo influență în alegerea meseriei lor?
VASILE ARHIRE: Nu, la nici unul. Nu mi-am dorit să ajungă jurnalist sportiv pentru că este un zbucium extraordinar de mare, e o viață foarte trepidantă, azi nu ști ce vei face mâine. Trebuie să fi permanență informat, trebuie să ști ce se întamplă în jurul tău ca să iei o decizie. Probabil se transmite prin unde electomagnetice, prin empatie, prin mental, nu îmi dau seama Celalălt a terminat Conservatorul, cântă la chitară.
10. Ce credeți despre faptul că presa românească acordă o importanță prea mare celor ce se întamplă în afară?
VASILE ARHIRE: Încă mai avem concepția asta, că ce e afară e mai frumos și mai valoros. Este o mentalitate a noastră,în timp ce străini au o pasiune extraordinară pentru a reliefa cea ce se întamplă cu oameni lor, îi interesează mai puțin câte titluri olimpice câțtigă România, dar dacă sportivul din țara lor câștiga o medalie de bronz , atunci ei știu să își valorizeze mai bine oameni..
”Sporul este o valoare, o calitate, nu e numai un domeniu.”
11. În prezent, presa sportivă românească tinde spre cancanizare, manelizare. Cum priviți aceasta situație?
VASILE ARHIRE: Este o vorbă, cea ce cere lumea, aia se scrie. Cred că treptat lucururile acestea se vor așeza, vina o poartă nu numai ziariștii, dacă anumite lucuri sunt accentuate și sunt prea duse la extrem, dar și sportivii.Cred că treptat lucrul acesta se va altera și se va diminua și vom ajunge din nou la valori prin generația voastră de ziariști care trebuie să vadă spectaculosul din lucrurile frumoase, cele din urât este foarte simplu de produs.
12. Ce înseamană să fi jurnalist sportiv în România?
VASILE ARHIRE:Să fi jurnalist în România înseamnă un act de curaj.
13. Sunteți de foarte mult timp jurnalist, există un progres sau un regres în mass media românească?
VASILE ARHIRE: Eu cred că societatea trece printr-o anumită etapă, totul e să vrem noi. Eu am mare încredere, atunci unul singur avea dreptul la păreri, acum toată lumea, însă decizia finală tot unul singur o ia sau o iau doi, existând mai multe șanse de comunicare. Trebuie să dăm șansa de a comunica, nu este o luptă între generații. Este o perioadă în care societatea se redefinește iar noi trebuie să ne asezăm în formatul acesta.
Interviu realizat împreună cu ANCA POPA
***
Nascut la Husi, judetul Vaslui pe 18 iulie 1959, Vasile Arhire a urmat Facultatea de Constructii a Universitatii tehnice “Gh. Asachi” din Iasi, iar apoi si-a continuat studiile cu un master in Comunicare si Relatii Publice, Facultatea si Relatii Publice “David Ogilvy”, Bucuresti, in perioada 2002-2004. Doctorand in Management la Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. In 1975 a debutat in activitatea jurnalistica in ziarul local “Flacara Iasului”, a fost colaborator la Radio Isi cu articole, comentarii sportive si reportaje din viata tinerilor. In perioada 1981- 1983, a fost redactor sef adjunct la revista “Opinia Studenteasca” si sef al subredactiei Iasi pentru revista “Viata studenteasca”. A fost si colaborator al Societatii Romane de Radio in domeniile tineret, actualitati si sport.
Premii:
1982 – Premiul II pentru reportaj acordat la Concursul national de creaţie organizat de revistele “Viaţa studenţească” şi “Amfiteatru” din Bucureşti;
1997 – Premiul National pentru televiziune acordat de Asociatia Presei Sportive din Romania;
2001 – Premiul al II-lea la Festivalul Naţional de Film Religios Curtea de Argeş cu filmul “Izvoarele sufletului”;
2001 – Menţiune la Festivalul Internaţional de film etno-folcloric Etnos, Bacău, cu filmul “Izvoarele sufletului”;
2002 – Marele premiu şi Trofeul “7 Arte” la Festivalul National de film “7 Arte”, Călăraşi, cu filmul ‘Diamantele coroanei”;
2002 – Premiul I la Festivalul Naţional de Film si Diaporamă “Toamnă la Voroneţ”, cu filmul “Reintoarcerea”
2002 – Premiul al II-lea la Festivalul Naţional de Film Religios- Curtea de Argeş, “Diamantele coroanei”;
2004 – Premiul special al juriului la Festivalul International Eco – Etno – Folk Film 2002 – Slatioara (Vilcea), cu filmul “Bucovinenii”;
2005 – Premiul special la Festivalul internatiunal de film Cronograf – Chisinau cu filmul “Capitan de cursa lunga”
Copii ce au uitat ce e copilăria
Posted on: 7 mai 2012
sursa foto: http://www.codlea-info.ro
Centrele de reeducare din Romania sunt pline de poveşti ce arată că încă nu ştim să avem grijă de educația şi bunăstarea copilor noştri.
Locul ce urmează să îl vizitez este Centrul de Reeducare din Târgu Ocna, aici sunt internaţi mai mulţi copii pentru fapte precum talhârie, furt, vâtămare corporală, droguri şi chiar omor. Este un loc plin de poveşti triste , viaţa nu l-e arătat prea multă bunăvoinaţă până acum acestor copii.
Locul acesta îmi arată că greselile se plătesc scump chiar şi cele făcute de nişte copii dar şi că mai există o şansă pentru ei dacă sunt ajutaţi din timp.
Mircea are 14 ani dar şi un lung şir de furturi, fura tot ce apuca şi de oriunde, de la oamenii pe stradă, din magazine, până într-a zi a fost prins şi trimis la Centrul Reeducare de la Târgu Ocna, Jake are 16 ani şi are la activ mai multe tălhari, de unele nici măcar el nu îşi mai aminteşte iar Mihaiţă şi Robert sunt doi fraţi gemeni care au doar 10 ani, dar asta nu i-a împiedicat să bată un coleg până acest a întrat în comă. Aici în centru ei au devenit prieteni, nu a contat că afară nu se cunoşteau, aici cei patru îşi fac planuri pentru viitor, vor ca împreună să reuşească cea ce separat nu au reuşit.
Copii nimanui într-o lume a tuturor
Din anul 2000 a existat o creştere semnificativă a numărului de infracţiuni comise de minori, fapt destul de îngrijorător, deorece mai mult de jumătate, la maturitate ajung să se întoarcă în sistem, fiind condamnaţii pentru fapte mult mai grave. Acest lucru fiind consecinţa faptului că o dată eliberaţi din centru, copii nu sunt sprijiniţi nici de familie nici de stat cea ce face ca munca celor din centrele de corecţie să fie aproape în zadar.
Copilaria traită în centre de detenţie nu mai are de mult farmec
Primul care are mă abordează este Mircea, ,, eu sunt aici pentru că am furat, dar ce să fac, mama nu am şi nici tată, amândoi au murit într-un accident de maşină şi statul m-a lăsat în grija unei bunici bolnave. Dar ce era să fac, pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic. Statul pur şi simplu m-a abandonat în sărăcie, cu ce eram eu de vină că părinţi mei au murit şi nu mai erau să se ocupe de mine, copilărie nu am avut, eu aveam grija bunicii şi nu invers.
În centru Mircea merge la Şcoala acum e în clasa a III-a, ,,aici am învățat să citesc şi să scriu, nu am fost niciodată la şcoală până să intru aici, dar îmi place, îmi place în mod special ramâna, am şi scris câteva poezi, dar is triste că alceva nu ştiu ce să scriu. Matematica nu prea îmi place dar ştiu să socotesc, mă descurc binişor. Când ies vreau să continui şcoala dar vor râde de mine că eu is mare acu ar trebui să fiu în clasa a –VIII-A. Nu mai fur dacă ies, aici am învăţat că se poate şi altfel, acu’ vreau să scriu poezii şi povesti, poate pubilc şi o carte, dacă mă ajută Dumnezeu”.
Doi fraţi, aceiaşi poveste
Mircea îmi face cunoştinţă cu tovarăşi lui Mihăiţa şi Robert, doi frati gemeni trimişi la centru pentru că au batut un coleg până acesta a intrat în coma, din care când şi-a revenit a ramas cu grave sechele şi cu o boală psihică. Au doar zece ani, ei au familie dar după ce au intrat aici nu au mai vrut să ştie de ei. ,,Mai avem un frate şi o soră, dar mama nu a vrut să îi aducă aici, decând suntem aici nici măcar nu a venit să ne viziteze, cred că a uitat de noi, nu ne iubea, spunea că suntem chinul ei şi ca i-am mâncat viata.
Aici în centru sunt consiliaţi de un psiholog, ea le este ca o mamă adevărată, ,, de Lore îmi place cel mai mult, are vocea caldă, vorbeşte frumos, exact ca o mama, am întrebat-o dacă vrea să fie mama mea şi mi-a spus că da, sunt cel mai fericit, aşa că Lore și-a luat un locul în inima mea”, îmi spune într-o suflare Mihăiţă.
De când sunt în centru au descoperit că le place teatrul aşa că ori de cîte ori au ocazia mai inventează cîte o scenetă în care Mircea are rolul principal, că el e ,,fratele mai mare” şi celelate roluri le distribuie altor colegii dispuşi să joace în pesele lor. Mihăiţă e cel care se ocupă de scrierea scenariilor ,, ori de câte ori îmi vine o idee o notez, aşa porneşte totul, acasă aveam televizor si mă uitam la teatru pentru copii, îmi plăcea foarte mult, îi spuneam mamei că vreau să mă fac şi eu regizor, Robert este cel care se ocupă de confecţionarea costumelor şi de distribuţie ,, costumele pentru scenete le fac uneori din hârtie sau din carton, dar uneori mai folosim şi cerceafuri uzate, dacă costumele care trebuie să le fac sunt mai mari. Îmi place să inventez tot felul de haine pentru actorii noştri, cred că asta îmi place cel mai mult, noroc de bunica care m-a învăţat să cos, noi stăteam mai mult cu ea, ne plăcea pentru că ne inventa poveşti, tot ea ne-a vizitat şi aici, e bătrână, dar ori de câte ori poate vine şi ne aduce câte ceva, de ea ne este cel mai dor”
De Craciun şi de Paşti, ei au ocazia să îşi prezinte scenetele în faţa tuturor, ,, atunci facem scenete religioase, că e sarbătoare mare.”
Unii copii aleg o soluţie extremă da a fi liberi
Mircea, ghidul meu prin lumea lui, îmi povestește că majoritatea copiilor aflați în centru au avut o tentativă de sinucidere, chiar şi el în prima saptâmănă a încercat să se sinucidă ,, dar ma prins la timp gardianu şi nu am putut să mor, dar nu îmi pare rău că traiesc aşa i-am cunoscut pe Mihăiţa şi Robert, şi Jake”
Îmi spune că acum un an de zile un baiat de 13 ani a închiţit o lamă, şi nimeni nu a ştiut, ,,avea de stat aici doi ani pentru tălhărie şi exact după o saptămână după ce a fost eliberat a murit, a facut o infecţie gravă de la lama aia, îmi pare rău de el că exact cînd trebuia să se bucure de libertate a murit. Pe Jake tot aşa l-am cunoscut gardianu l-a adus la mine pentru că era trist, pentru că încercase să se sinucidă dar l-au gasit la timp. Noi am devenit prieteni cu greu, dar acu suntem ca fratii”.
,,Mulţi din copii veniţi în centru sunt tentaţi să se sinucidă datorită temerilor, dorului de părinţi, pentru că nu toţi sunt orfani sau copii ai străzi, celor care au o familie le este cel mai greu aici, ei au cele mai multe tentative de suicid, nu pot accepta că au greșit şi că trebuie să plătească pentru faptele lor”, îmi spune psihologul care îi consiliază.
,,Nu faceţi ca noi”
Mai mult de o treime din copii din centru recidivează, numai că atunci nu mai intră în centre de reeducare ci sunt condamnaţi la închisoare. Mircea are o frică instintictivă atunci când aude cuvîntul închisoare ,, am auzit că acolo te violează, de bat, nu vreau să ajung acolo, judecătorul a fost bun şi ma trimis aici, dacă mergeam la închisoare mă omoram că şi aşa nu plânge nimeni după mine, dacă ies de aici mă fac baiat cuminte, nu vreau să mai trec o data prin ce am trecut. Voi cei de afară nu faceţi ca noi, eu regret că am furat dar nu ştiam alceva, dar acu stiu să scriu şi să citesc dupa ce o să ies o să lucrez că îmi place munca, vreau să caştig bani cinstiţi. Toţi îmi spun că am talent, îmi place să şi dansez dar să şi desenez, am mai multe pasiuni o să văd la care mă pricep cel mai bine şi când ies aia o să fac, poate dacă ajung un scriitor celebru o să uite lumea că am furat, poate ajung şi eu ca Jean Valjean, când mă fac mare, primar prin nu ştiu eu ce oraş, de când sunt aici citesc mult, îmi place Victor Hugo, scrie fain tare.”
Media celor care recidivează este de şase copii pe an, o medie destul de mare, dar acest lucru se datorează sistemului defectos de asistenţă sociala şi faptului că nimeni nu îmi mai supraveghează după ce ies din centre.
,, După ce ies de aici au dorinţa de a nu recidiva dar din păcate societatea uneori îi condamnă fară să îi cunoască, mulţi nu îşi pot găsi de muncă sau sunt condamanţi de oameni pentru faptele lor, alţi sunt puşi de părinţi să facă tot cea ce i-a condamnat şi prima dată deoarece ei nu dau doi bani pe copii lor, e o realitate tristă, dar involuntar contribuim şi noi la condamanarea acestor copii acest lucru făcând ca uneori munca noastră să pară că e în zadar”, îmi spune cu părere de rău directorul centrului Comisar şef de penitenciare Dumitru Cezarică Marcuță
Un alt fapt îngrijorator este că o parte din copii din centru sunt nevinovati şi au recunoscut fapte pe care nu le-au săvărşit fiind ameninţaţi de persoanele care le-au săvărşit, fraţii, prieteni sau chiar şi rude, fiind minori au șansa să scape necondamnaţi, adevăraţi făptuitori fiind în libertate
inthecornerr 